INTRODUCTIE VI

APROXIMĂRI ÎN POSTMODERNITATE

5. Una dintre observatiile pe care Ihab Hassan le face postmodernismului cultural este, cum am văzut mai înainte (v. bibl. supra), căderea în indeterminare, deja mutarea lui în ,,conflictele local-globale ale postmodernitătii”: de exemplu genocidurile, nu de mult petrecute, din Bosnia si Kosovo, din Sudan, si aici mai pot fi amintite terorismele de sorginte islamistă, deocamdată punctuale, tinzând însă la efecte mondiale – întoarcerea istoriei si a lumii la neîndurările fatwei; dilatarea planetară a acesteia. Tabloul ,,metastazierilor” postmodernismului cultural, prezentat de Ihab Hassan e de tot cuprinzător si destins: include sterilitatea si banalitatea, ,,cascadorii media”cu ,,subvocabularul” aferent, ironie si kitsch. El poate fi oricând completat, cu aspecte sau figuri recente, încă din proximitate. E cu putintă, de pildă, să recunoastem aici (are dreptate un exeget si critic al curentului ca Theodor Codreanu) ticul (i-as spune) nevrotic, răspândit astăzi în exercitiul cultural românesc, de defăimare a valorilor nationale, ca si parodierea traditiilor – înrâuriri, se întelege, din patologia marxist-proletcultistă (v. Există un postmodernism premodern?, ,,Arges”, nr.11/2005). Mai jos pe scară n-ar fi însă si kitsch-ul din lotul politic - condensat, odată, în larma parlamentară (un exemplu e prestatia  grobianului, în chip ironic botezat, ,,tată” al unui important corpus – contestabil/contestat – legislativ), alteori în mass-media (nu sunt excluse aici: incultura, gramatica precară, obrăznicia etc.) sau, mai departe, în comentariile unor ,,analisti” dedati la plata cu ziua sau la la zig-zaguri – altfel spus, după frecventa iesirilor ,,pe sticlă”, pretutindenari?  Dar nu ar mai fi oare consemnabil, alături de ,,familia” din lista lui Hassan, si kitsch-ul asa-zicând monden, fojgăiala aceea de vip-uri (proprietatea termenului, la noi, e ignorată) fără stil? (Un exponat tipic în această ordine, de ins îmbătrânit băbeste, iar nu în fizionomie virilă, urât si caraghios fără autocritică, însă itindu-se impudic peste tot, cu aere de irezistibil, e, de pildă, de câtiva ani la noi, un mediatizat afacerist cu nume de columbă.) Si ar mai fi, desigur, oripilantele manele, promovate fără sfială, iresponsabil, de televiziunile comerciale ce se întrec în tigănii; sau, încă – de ce nu? –, sectele porno, fireste că si lucrative, de felul aceleia ,,implementate” si întretinute la noi de lătosul, obscenul Gregorian Bivolaru. 

  Ce este, se întreabă poetul si universitarul Mircea Doreanu (v. Modernismul în discutie, ,,Gazeta de Transilvania”, 3-4 dec.2005), postmodernismul românesc astăzi: poate doar un postmodernism al telefonului mobil, al computerelor desuete, al televiziunii prin cablu? Si acesta, desigur – dacă e să  credem, cel putin partial, în valabilitatea reflectiilor sceptice ale lui Ihab Hassan, ca si în realitatea dezgustătoarelor ,,metastaze” pe care cercetătorul le descoperă în respectiva directie cultural-politică. Însă postmodernismul ridică si alte întrebări. De exemplu, un Nicolas Herpin crede că el e subrogatia esecului revolutiei pe care au anticipat-o curentele de avangardă si partidele extremiste de stânga: o transformare radicală îndurată de societătile îndeobste dezvoltate în absenta unei promise (esuate) revolutii radicale (v. Suntem oare postmoderni?, ,,Astra”, nr.7, 1999). Perspectiva în care operează comentariul lui N.Herpin e sociologică. Modern si postmodern sunt termeni ce desemnează două tipuri ideale de societate. Primul ar fi fost cunoscut de tările capitaliste occidentale, dar si de Europa răsăriteană bolsevizată (în asa-zisele ,,democratii populare”). Astăzi, si unele si altele sunt seduse de tipul societal postmodern. O caracteristică a acestui tip ar fi, sociologic vorbind, consumul. Zygmunt Bauman (citat de Herpin) consideră că la omul postmodern principiile plăcerii si  realitătii, în loc să se opună, se suprapun, contopirea acestora creând lumea, ireală în fond, a consumismului. Ireală, dar nu si iluzorie: Bauman apreciind consumul ca o ,,nouă frontieră” a societătilor contemporane. Ideologia postmodernă, pe de altă parte, ar fi (după Barry Smart, în Conditii moderne.Controverse postmoderne) si consecinta nelinistii modernitătii (a fost ridicată pe un temei religios) în fata unui nou milenarism (primejdia acestuia, se stie, ivindu-se cu destul zgomot în preajma anului 2000). Apare acum îndoiala, istoria nu e percepută ca o valoare comună; paradoxal, odată cu neîncrederea în reusita obligatorie a civilizatiei occidentale bazată pe crestere economică, lucrarea ratiunii, efectele indubitabile ale stiintei descresc si ele sunt schimbate cu vocile, tot mai insistente, ale metafizicii si religiosului (acesta din urmă însă, cum se si vede, într-o necontenită pulverizare si regionalizare). Delegitimarea marxis-mului, debolarea, ca să zic astfel, a tehnologiei si a stiintei aduc (afirmă B.Smart) în prim-planul postmoder-nismului alte două puteri centripete: informatia si comunicarea. În fine, la universitarii tasmanieni Crook, Pakulski si Waters (în Postmodernizarea, apud N.Herpin), cultura devine în postmodernism ,,postcultură”, iar stilurile culturale sunt înlocuite de stilurile de viată, de ,,sociostiluri”. Vestimentatia (ca într-unul din exemplele derizorii pe care le-am dat mai sus), gusturile, opiniile politice etc.sunt suficiente pentru definirea sociostilului. ,,Nu are importantă dacă persoanele identificate astfel nu au în comun alte tipuri de consum sau credinte. Fiecare stil de viată este o asamblare de elemente disparate (...), stilurile de viată sunt combinări instabile. Realitatea stilului de viată este aceea pe care i-o conferă media si marketing-ul”.

6. Consultând Postmoder-nismul românesc al lui Mircea Cărtărescu, Adrian Lesenciuc observă, în excelenta sa carte consacrată controversatului fenomen (v.bibl.supra), că în lista acestuia postmodernistii români sunt identificati cu optzecistii – o listă ce diferă de aceea, să zicem, a scriitorului si universitarului brasovean Andrei Bodiu. Ca postmodernisti ,,desantati peste noapte”, optzecistii – scrie Adrian Lesenciuc – ,,au dreptul să afirme că sunt singuri: este autoexilul necesar care, însotit de amnezie, îi determină să conchidă că literatura începe odată cu ei. Pentru postmodern, ansamblul acestei imagini poate stârni un zâmbet sarcastic. Literatura îsi păstrează cursul”. În cuprinsul eseului său, Mircea Cărtărescu scrie la un moment dat, cu deciziune, acestea: ,,Explozia metaforică a poeziei generatiei lui Nichita Stănescu, spectaculoasă în sine, a creat iluzia că avem una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, într-un moment în care nicăieri în lume nu se mai scria poezie metaforică de tip modernist”. Pentru intervalul postmodern nu aceasta este însă în chestiune, parează Adrian Lesenciuc: Nichita Stănescu, aducând după sine (în perioada de referintă 1956-1965), ,,lectura multiplă, receptarea multiplă a făcut fuziunea dintre filonul traditional si intentia epocii, intentia stergerii oricărei limite de interrelationare dintre poezie si stiintă. Generatia Nichita se extinde până în zilele noastre; el este autorul român cel mai calchiat, după Eminescu. În acest context, afirmatia lui Cărtărescu este calomnioasă la adresa literaturii române”. ,,Din păcate, Postmodernismul românesc nu este – conchide Adrian Lesenciuc – decât praf în ochi: o formă importată este adusă pentru a servi drept reper literaturii tinerilor. Fondul literaturii române (în aceste momente ale ei, de debusolare) este artificial schimonosit, contorsionat spre a răspunde exigentelor de formă. Lucrarea este considerată ca fiind de referintă în mediul universitar si îndoctrinează generatiile (s.n.): e o lucrare care otrăveste orice tentativă a textelor actuale de pliere pe trecut, de acceptare a acestuia, de reinventare a mitului”.

  Despre postmodernitate (autorul face distinctia necesară între aceasta si postmodernism) vorbeste într-o fermecătoare carte (Filosofia vietii cotidiene, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005) tânărul, încă, gânditor Ion Militaru (n.1960), lector la Universitatea din Craiova. (Am scris despre carte o recenzie, cu altă ocazie.) Postmodernitatea e o amenintare letală a cotidianului, zice el: ,,Postmodernitatea – ea este apocalipsul cotidianului – dizolvă cotidianul în fictiune. Cotidianul devine fictiune. Ceea ce trece drept cotidian, pentru a fi ca atare, trebuie să îndeplinească conditia reprezentării sale. Reprezentarea o ia înaintea realitătii, substituindu-i-se”.        

,,Postmodernismul” optzecistilor (dar si vanitatea aceea, asa-zicând, generationistă a ,,desantului”, intensificată astăzi de pătimasii nemântuiti ai grupului – cunosc măcar unul din această tristă falangă sado-masochistă –, un grup însă în irevocabilă destrămare) e privit cu mefientă de către autor, Ion Militaru are în scris fibră polemică, iscusinta paradoxului si a spuselor memorabile (reproduc aci un lung fragment din capitolul Nici o generatie, convins fiind că recenzarea ideilor, odată expuse, când e cu neputintă, se traduce totusi în inexactităti si trădare): ,,Nu există, după 1945, în cultura română nici o generatie. Ori, dacă există, ce misiune a îndeplinit ea si ce misiune a avut? Ce raport a avut generatia 80 cu istoria? Nu există generatie în afara istoriei, în afara rezolvării aparte, cu mijloace specifice, a unor chestiuni de ordin istoric. Nu există artă pentru artă, iar atunci când asa ceva este invocat, să nu se omită că avem în joc o soterie personală a artistului. Momentul istoric al aparitiei asa numitei artă pentru artă este circumscris decadentei. Arta decadentă este numele propriu al artei pentru artă, al estetismului pur. În România, strategia de camuflare a artei, de salvare a ei de sub ingerintele puterii comuniste în numele estetismului, nu a fost, în fond, decât o dezertare de la misiunea autentică a artei. Aceea de a se constitui în răspuns la problemele vietii si istoriei. Si nu este vorba numai de principiu. Nu cred că, în perioada comunistă, tot ce avea arta mai bun de făcut era de ordinul frumosului pur. Când, în preajmă, crima, deportarea, minciuna, temnita erau monedă curentă, frumosul pur si spectacolul său erau ceva grotesc. Arta pentru artă, estetismul născut într-o parte a literaturii si criticii literare românesti în perioada comunistă, chipurile manevrate ca strategie, nu au fost decât o exprimare evazionistă de la misiunea artei, cât si a istoriei.(...) Ce misiune istorică a îndeplinit generatia 80 în afara unei vagi redirectionări egolatre? Nici una! Nu există misiune istorică printr-o cultivare a egoitătii. Nu există generatie 80, există doar o cohortă a unor indivizi asezati sub faldurile indecise ale unui contingent, puse alături de zarurile unei geneze absolut aleatorii si eteroclite. Dacă este să existe o generatie românească autentică, adică una admisă si recunoscută în numele unui ideal întrupat clar si nu dezirabil, atunci ea e de găsit în perioada 60, când o altă generatie care ocupa scena cu cohortele lor bulversează proletcul-tismul si dau drumul unei maniere de creatie si gândire absolut noi. Este generatia lui Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu sau Marin Sorescu, pentru a ne referi la poezie. Atunci a existat cu adevărat o misiune istorică îndeplinită. În rest, să nu ne amăgim. Nimeni nu este mai presus de istorie si nimeni nu poate sări peste propria umbră”.

  7. Să încheiem deocamdată aceste aproximări cu o mărturisire oarecum deceptionată a lui Ihab Hassan (v.bibl.supra): ,,Ce a fost postmodernismul si ce este încă? Cred că este o revenire si întotdeauna întoarcerea incontrolabilului; de fiecare dată când scăpăm de el, fantoma lui se ridică, se întoarce. Si ca o fantomă, eludează definirea. Cu sigurantă, astăzi stiu mai putin despre postmodernism decât stiam acum treizeci de ani, când am început să scriu despre el. Aceasta poate fi din cauză că postmodernismul s-a schimbat, eu m-am schimbat, lumea s-a schimbat.(...) Fantoma încă bântuie, dar o face ineficient, pentru că este slăbită din punct de vedere conceptual si timpul nu asteaptă pe nimeni”.

  Si cu - încă - această remarcă a lui Adrian Lesenciuc, care, prin întâiul volum al lucrării sale Postmoder-nitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric (ed.cit.supra) initiază trecerea la transmodernism: ,,...Criza societătii postmoderne este o criză de luciditate în primul rând si abia apoi, în temeiul acestei referinte, devine criză a valorilor, a structurilor centrale, a metanaratiunilor si a determinărilor”.

              A.I.Brumaru